Cand a inceput constructia Hanului, in anul 1806, Manuc Bei, negustor, diplomat si hangiu, era considerat unul dintre cei mai avuti din Balcani, iar fundatia pe piloni a Hanului lui Manuc era una dintre cele mai avansate tehnici de constructie din acele vremuri. Planurile lui, de a se “intrece” cu domnitorii vremii, in bogatie, influenta si proprietati erau pe masura ambitiilor lui si, astfel, apare in peisajul Bucurestiului, exact vizavi de Curtea Domneasca, Hanul lui Manuc.
Dupa numai doi ani, cat au durat lucrarile de constructie, in anul 1808, Hanul isi primea deja primii oaspeti – negustori, politicieni, dar si oameni de rand aflati in trecere prin capitala Tarii Romanesti, un Bucuresti in plina dezvoltare.
Fiind conceput cu totul altfel, ca tehnica de constructie aplicata, stil arhitectural, dar si functionalitate, Hanul lui Manuc s-a deosebit de la bun inceput de celelalte hanuri-cetati prin toate aceste atribute, care l-au pozitionat ca punct de reper central al Bucurestiului pana in zilele noastre.
Daca despre stilul arhitectural, cu radacini in neo-romanesc, si despre functionalitatea cladirii – loc de popas, de comert, de intalniri sociale si politicie al vremurilor – am mai povestit, despre tehnica de constructie a unei cladiri ce rezista de 210 ani, iata cateva detalii inedite.
Lemnul, piatra si fierul sunt materialele utilizate atunci, ca si acum, in cazul oricarei constructii, dar ceea ce diferentiaza esential cladirea hanului de altele, similare, este, pe de o parte, cantitatea impresionanta din aceste materiale, avand in vedere suprafata sa, iar pe de alta parte, tehnica de imbinare a acestora intr-un ansamblu armonios si foarte solid.
Suprafata lemnoasa, care inseamna acoperis, stalpi, tavane, pavamentul cerdacului si scari, insumeaza nu mai putin de 11.000 de metri patrati. Vorbim despre lemn solid, de stejar, atat de solid incat o buna parte din ceea ce contine Hanul acum, la 210 de la finalizarea constructiei, este material original. Hanul a trecut printr-un incediu de proportii, la un moment dat, in secolul trecut, dar tot ce a fost distrus atunci a fost refacut identic cu modelul initial.
Elementul aparte, care a fost de altfel si solutia inginereasca practica in privinta pozitionarii Hanului in spatiu, adica foarte aproape de malul Dambovitei, il constituie fundatia acestuia. Documentele vechi, in care apar mentiuni despre Hanul lui Manuc nu fac referire la acest aspect, si nici in documentele de proprietate nu sunt amanunte despre materialele de constructie in sine, dincolo de suprafata, pozitie, numar de incaperi, etaje si asa mai departe.
S-a observat insa, intr-o parte a curtii interioare, un grup de piloni de sustinere a fundatiei, ceea ce a indicat clar tehnica utilizata in realizarea unui fundament rezistent la eroziune (vezi apropierea de rau si posibilele infiltratii de apa), cutremure sau incendii.
Este o tehnica folosita in constructii din cele mai vechi timpuri, pentru a ancora puternic cladirea in sol si pentru a creste capacitatea de portanta (de sustinere)a acesteia, mai ales in conditii speciale, cum ar fi apropierea de apa ori pe un sol moale.
La fundatia Hanului s-au folosit piloni de lemn de un metru inaltime, pe tot perimetrul acestuia, intre care s-a turnat argila arsa care, in contact cu apa a devinit un liant indestructibil. Numarul exact al pilonilor care sustin fundatia Hanului nu se cunoaste, dar putem presupune ca sunt cateva sute de “picioare” bine infipte in pamant, care sustin cladirea hanului de peste 200 de ani.
De fapt, este vorba despre grupuri de piloni, adica despre o tehnica avansata utilizata in constructii, de avangarda pentru acele vremuri. Si astazi se considera ca fundatiile executate in acest fel, desigur bazate pe calcule sofisticate si echipamente de inalta precizie, sunt dificil de realizat. Lemnul de stejar din care sunt realizati pilonii fundatiei Hanului a fost tratat, prin ardere, pentru a fi mai rezistent la apa, la foc și la atacul insectelor.
Dragoman si consilier al turcilor, ajuns in cele din urma si intermediar intre armata rusa si cea turca, cu un rol major in semnarea Tratatului de pace de la 1812 dintre cele doua puteri, Manuc Bei isi consolideaza pozitia in societate inclusiv prin constructia Hanului – o bijuterie arhitectonica si un model de constructie solid realizata.